NICIODATA

NICIODATA

   “Niciodata” e cuvantul pe care-l urasc cel mai tare din limba noastra. Mi se pare de-un cinism si de-o uratenie iesita din comun.

Astazi am pierdut un OM, un suflet drag si minunat si mi s-a deschis ca un abis in suflet, umplut cu Niciodata-uri. N-o sa te mai vad niciodata draga Mica, n-o sa-ti mai ascult cele mai minunate povesti, draga Mica, n-o sa te mai pup niciodata, draga Mica si mai ales, n-o sa-ti mai simt iubirea si caldura pe care mi le purtai si ofereai, cu darnicie si gratie, draga Mica.

   Mica a fost matusa lui H, cea care l-a crescut si l-a invatat absolut tot ceea ce stie azi si mai ales l-a invatat ce-i bun si frumos. M-am indragostit de ea la fel de rapid ca si de H. Si ea m-a iubit. Mult. I-a placut fetita din mine, iubitoare de bijuterii si  lucruri frumoase, dar cred ca i-a placut si faptul ca pot iubi la fel de mult ca si ea, mai ales pe H.

   Mica a fost unul dintre, nu, rectific, cel mai darnic om pe care l-am intalnit. Am apucat inainte sa plece, sa-i multumesc pentru tot ce ne-a dat si cand zic tot, ma refer la faptul ca ne-a dat chiar tot ce avea, si avea. Am la deget inelul cu diamant primit de ea la logodna cu primul ei sot, cu 65 de ani in urma. Nu mi l-a dat cand m-am casatorit cu H, mi l-a dat atunci cand eram la un pas de divort… Nu e ca n-o s-o mai vad niciodata, dar n-o sa-i mai pot admira inteligenta super-rafinata, diplomatia si intelepciunea.

Era mica de statura, Mica, dar avea o prezenta scenica, de zece ori mai mare decat inaltimea ei. A fost de meserie translator, a stat la masa cu Gheorghiu Dej, a vazut jumatate de lume, a lucrat zi de zi pana la 78 de ani, a fost casatorita de doua ori, pe vremea cand nimeni nu divorta si nimeni nu lua o femeie care fusese deja maritata, era frumoasa rau, i-a placut mereu sa aiba casa plina de oameni si distractie, vorbea patru limbi, gatea divin, avea cele mai minunate argintarii, farfurii de colectie, obiecte de décor, avea darul povestirii, mult umor si o memorie fabuloasa, era leoaica si feroce, impunea de la mica ei inaltime tot respectful din lume, se imbraca cochet, stia sa traiasca frumos si era o enciclopedie ambulata.

   Mi-e greu sa n-o mai am niciodata langa mine. Niciodata.

  Sigur, toate obiectele ei minunate sunt la mine in casa si la parintii mei. In fiecare tava de argint sau cescuta Rosenthal e un strop din ea si din bucuria pe care a avut-o in a le strange si a le da. Nu e ca si cum nu va fi cu noi mereu, in continuare si cu fi-mea si familia pe care o va avea si cu viitorii mei nepoti si… Si cam asta e concluzia pe care o trag, dand, vei ramane mereu alaturi de cei pe care-i iubesti. Si mai e o concluzie pe care o trag din povestea asta de dragoste si pierdere, ca e fantastic sa lasi in urma ta urmatorul gand: “A fost asa un om bun si minuat!”

   Urasc “niciodata” asta si o sa prefer sa plang dupa ea ori de cate ori o sa-mi vina, decat s-o uit!

Cand vine de se leaga

Adolescenta e perioada cea mai ambigua din viata unui om. E perioada in care-ti bati singur cuie-n talpi. N-ai cap, n-ai coada si minte cu atat mai putin. Treceam din clasa a 8-a spre a 9-a. Era vacanta de vara, aia lunga si minunata, pe care n-o vei mai intalni decat la pensie, dar atunci fi-va prea tarziu. Anul era de gratie: 1989! Eu derivam din copil in adult, inform si dezorientat. Intrasem la Liceul German in continuarea gimnaziului si cam asta era tot ce stiam cu siguranta la momentul respectiv. Aaaa si mai stiam ca plec in tabara la Plaiul Foii, ceea ce am si facut intr-o zi absolut torida.

In tabara, hm, cum sa va povestesc acum voua, celor care aveti notiunea stelelor de pe hoteluri sau a margaretelor de pe pensiuni… Pai stateam cate 10 in camera, de mancat nu prea puteam manca nimic din laturile servite, ne luam Eugenii, care la vremea respectiva erau absolut cumplite: mai intai le racaiam cu dintii crema, care era cu multa margarina si ramanea ca o pojghita pe cerul gurii, apoi cu multa apa inchiteam si firimiturile uscate in care se transformau cei doi biscuit cand ii muscam. Nu era usor, dar culmea, chiar nu ne deranja… Eram in tabara, liberi, departe de parinti si scoala, deci nu mai conta nici micul detaliu ca nu functiona nici un veceu. Ne spalam in raul care trecea pe langa cabana: unii pe dinti, altii pe picioare, important era sa fii cat mai la deal… Cat despre alte necesitati, ele fertilizau toti bradutii din jurul taberei. Era foarte altfel totul decat e acum. Poate ca d-aia nu sunt foarte riguroasa in cresterea copilului meu, pentru ca eu am trait cele mai frumoase clipe ale copilariei in cele mai mizere conditii imaginabile. 

Pe langa frumusetea locului aveam sa ma indragostesc subit. Doamne, fac o paranteza: imi citeam un jurnal din acea perioada si ceea ce am observant era cat de brusc ma indragosteam si dezdragosteam. Era oarecum pe zile, pe ore… era asa simplu si dinamic, ca n-as fi crezut vreodata ca voi ramane la un moment dat aproape doua decenii langa acelasi om. Inchid paranteza si revin: il chema Filip si era tare frumusel, doar ca era cu vreo 3 ani mai mare ca mine si-si dorea mult mai mult decat eram eu pregatitata sa ofer la ora aceea asa ca m-a parasit dupa cele fo’ doua zile intregi de iubire nebuna, pentru alta mai destupata ca mine. Si iata-ma tavalita toata intr-o balta de drama si suferinta, caci pe cat de repede iubeam pe atat de mult si sufeream – ah, ce vremuri! Stand deci, golita de sentimentele profunde pentru baiatul saptamanii, pe marginea raului, s-a mai asezat langa mine inca o colega, care “culmea”(!!!) se afla intr-o situatie identica cu a mea. O cunosteam din Gradinita Germana de pe Dorobanti. Eram colege in clase paralele de la inceputul scolii, eu in A, ea in B. Era frumoasa si incerta ca si mine. Amandoua boceam cumplit si oftam din cauza durerii sufletesti si a situatiei dramatice in care ne aflam, boboace parasite de golanii mai mari. Groaznic! Va zic! Si din plans, am dat in ras si din ras intr-o prietenie la care ma uit acum inapoi de peste 25 de ani.

Sa v-o descriu pe Ileana: cele mai frumoase picioare vazute de mine pe viu, cel mai bun suflet cunoscut, un ranjet cu dinti albi si enormi, into your face, ochi verde crud, un teribilism de nestavilit, blonda, puternica, inteligenta intuitiva, spectaculoasa, naravasa, cocheta, demonstrativa, incapatanata, cu buze carnoase, sentimentala, razvratita , seducatoare.  In orice caz destul de diferita de firea mea melancolico-artistica. Eu eram si sunt mult mai potolita, dar cred ca tocmai acest lucru ne-a unit: fascinatia mea pentru teribilismul ei si fascinatia ei pentru linistea mea.

Tabara de la Plaiul Foii a continuat previzibil: ne-am apucat de fumat, ne-am ametit pentru prima oara cu Vinifruct spumos si ne-am reindragostit  facandu-ne toate confidentele detaliate.

Ajunse la Bucuresti si vara continuand n-am rezistat prea mult una fara cealalta asa ca am plecat rapid cu parintii Ilenei la Breaza unde aveau o casuta de vacanta. Pe vremea aia Breaza nu e era inca impanzita de Bucuresteni fitosi, iar noi doua ii reprezentam cu mandrie, preumblandu-ne prin sat imbricate ca doua nuci intr-un perete, deoarece moda de Liceu German nu ne parasea nici in momentele in care s-ar fi cuvenit: cand cumparam pastrama de oaie din targ, inchiriam casete video din sat, mergeam la biserica sau la plimbarea pe ulita principala. Aveam blugi prespalati, balerini Leonardo, camasile tatilor nostri, cate un pulovar cyclamen si pe cap nelipsitele palarii de fetru barbatesti, Ileana gri, eu bleumarin.  Mergeam pe jos sau faceam auto stopul, iar brezenii erau cu maselele la vedere cand ne plimbam fizicele tinere si colorate. Noi?! Mandrute, nevoie mare. Pe seara furam de la tatal Ilenei cateva tigari. Nu-I luam din pachetul lui, ca sa nu obsereve. Descoperisem un cartus de tigari lasat de o eternitate la Breaza, care avea avioane desenate pe pachete si se chema Kamchatka… ceva deosebit care iti racaia gatul intr-un hal… important era ca fumam, nu ce. Ne duceam in poiana din fata casei, ne intindeam  pe jos in iarba deasa si ne uitam la nori si gaseam forme diverse sau vorbeam despre iubirile noastre profunde sau despre viitor, acel viitor care parea pe atunci doar un concept filosofic al reusitei totale. Urma sa cucerim viitorul si viata si totul urma sa ne apartina. Cate planuri aveam de facut la o tigara Kamchatka…

Intr-una din seri, domnul care avea grija de casa de la Breaza, in absenta parintilor Ilenei, ne-a intrebat daca am vazut vreodata cum se face tuica. Well, vazusem noi cate ceva, ne dusesera cu scoala la fabrica de paine, la Casa Scanteii sau la fabrica de conserve, dar la distilerie nu. Nu intra in programul scolar, cat despre parintii nostri, preferau bauturile gata imbuteliate. Iata o ocazie sa vedem ceva interesant, si-au zis si parintii Ilenei si ne-au trimis la giga-alambicul de tuica de pe o strada laturalnica, destul de departe de casa. Ne-am uitat la procesul de distilare: fascinant! Proprietara locului a scos cu un toi special legat cu sarma tuica fierbinte si ne-a dat sa gustam. Eu mai insetata am gustat ceva mai mult decat Ileana si mai mult decat era cazu’ si m-am facut prastie, varza, muci, whatever. Cand am plecat spre casa am realizat doua lucruri care ne-au inspaimantat cumplit: tocmai trebuia sa trecem prin fata unei fabrici la care se schimba tura de noapte si de unde se revarsau o mare de muncitori vanjosi prin fata carora trebuia sa trecem noi doua… frumoase, 14 ani, imbracate boboc, usor parfumate de la tuica. Ups. Dar dintre punctele comune pe care le am cu Ileana sunt creativitatea si darul de iesi din situatii critice cu brio. Asa ca am hotarat, asa cu vantul in parul nostru blond si cu prespalatu’ stangandu-ne tare coapsele sa ne prefacem ca suntem handicapate. Am trecut printre muncitori tremurand din capete si tarandu-ne cate un picior, schioape si ciungi cu blugi. Si am mers asa vreo 2 km pana acasa. Mereu m-am intrebat ce si-or fi zis amaratii aia de oameni cand ne-au vazut. Cred ca au ras cu neamurile lor 2 saptamani pe seama a doua cvazi-nebune care-si taraie tinerele picioare, facand evident, pe retardele. Cred ca in mintea noastra eram precum Dastin Hoffman in Rainman, iar in ochii alora eram precum doi clauni total netalentati.

Oricum, tarandu-ne membrele, am reusit sa ne strecuram pe aleea unde era casa. Aici ne-a luat cea de-a doua spaima realizata: parintii Ilenei care urmau sa observe inevitabil ca eu imi impleticeam limba si-mi dadeam cu stangu-n dreptu’. 14 ani, atat aveam si tot atata minte! Ileana a venit cu sclipirea de geniu: cafea cu sare. Te scoala din morti! Auzise ea undeva si sigur era solutia pentru vaga mea betie. Nu sa ma culc, ca tot era 9 seara, nu, sa beau o cafea cu sare ca sa-mi revin si abea dupa aceea sa ma culc… Mi-a facut o cafea care ar fi inviat si un dinozaur mort, daramite un copil care bause de fo’ 10 ori in viata cafea… Am avut senzatia ca mi-a bagat cineva curent in vene . Ca am supravietuit acestei experiente i-o datorez numai lu’ Dumnezeu. M-a iubit. N-am mai dormit nici noaptea, nici ziua urmatoare si am adormit la mine acasa abea pe la miezul noptii urmatoare. Eram complet epuizata si isterizata astfel incat, multa vreme nu m-am mai apropiat nici de alcool, nici de cafea. Am pastrat doar controversatele obiceiuri de a fuma si de a folosi sarea.

Vara a continuat, viata a continuat, scoala, anii si prietenia noastra, cu o putere care ne-a adus multe invidii si neintelesul sentiment ca nu trebuie sa ai acelasi sange in vene, ci acelasi suflet, ca sa poti sa fii sora cuiva. Doi oameni complet diferiti pe care-i leaga iubirea, vibratia comuna, principiile si faptul ca intr-un fel sau altul se cunosc si calatoresc impreuna de mult mai multi ani decat cei 40 pe care tocmai i-am implinit amandoua.

  

The V’s – Aparitia familie V in viata mea

 The V’s – Aparitia familie V in viata mea

Exista, dupa cum bine stim, acele intalniri in viata, care desi nu fac sens, deschid un nou capitol, redefinesc relatiile tale cu oamenii, creeaza noi universuri. Aveam cu totul 19 ani si oricum eram la rascruce de vanturi, in ani tulburi in care eram supra-numiti “generatia de sacrificiu”. Trebuia sa dau la facultate. Cochetasem cu Dreptul, dar nu era ceva ce mi-ar fi placut sa fac. Si din pamant din piatra seaca a aparut Facultatea de Comunicare si Relatii Publice la Universitatea din Bucuresti. Ha!  Publicitate – unul din visele mele. A aparut atunci in acel an, iar eu impreuna cu Ileana, Colo si Silviu ne-am inscris. Parea ca vom continua prietenia si haiducia din liceu si in facultate. N-aveam de unde stii ca unii dintre noi ne vom schimba pana la totala lipsa de recunoastere.

Dar asta nu mai conteaza! Conteaza ca eram 4 pe-un loc la facultate si ca ne inghesuiam pe holurile si scarile cotlonite ale universitatii stand la rand la diverse examene orale si scrise.  

Noi patru… deh, veniti din inima fitelor, din Liceul German, cu toti blugii Levis 501 care defineau standardele fashionului urban al timpului, vorbim de ’90, da?! Jmecheri prin definitie, cu mintea plina de prostii si basini, total superiori masei de copii veniti din alte localitati. Stii, acum, retrospectiv, singurul lucru pe care-l aveam superior fata de toti cei de acolo era prietenia si uniunea totala dintre noi. Pacat ca tocmai p-aia am pierdut-o. Ironica e viata asta! In fine, deci, scrobiti si trasi in tipla blugului de calitate superioara fumam Kentane si priveam lumea de sus. Cativa, copii s-au incumetat sa ni se adreseze, sa incerce un dialog, ceea ce le-a si iesit. N-am fost niciodata aroganti, doar jucam intr-un film cool din capu’ nostru. Unul dintre acei copii ne-a sarit insa, maxim in ochi. N-avea legatura cu nimeni si nimic din jurul nostru! Planeta de pe care venea era dintr-o galaxie far, far away de-a noastra. L-am botezat “Arabu”.

As vrea sa va fac o scurta descriere a acestui personaj, pentru ca era si este si acum, dupa 21 de ani, dincolo de o persoana, un personaj. Am cateva imagini din viata mea care pur si simplu mi-au ramas arse pe retina, tatuate, incrustate, nu le pot sterge decat poate cu ajutorul vreunui Alzheimer. Ei bine, Arabul este una dintre aceste aparitii marcante pentru memoria mea vizuala.

El avea pe atunci 18 ani. Nu stiu cu ce sa-ncep… cu servieta diplomat de culoare maro in degrade, din imitatie de piele?! Cu parul cret, cret, cret din care un zuluf i se lasa rebel pe frunte ca lui Michael Jackson, pe cand era inca negru?! Cu placuta de aur atarnata la gat pe care scria vertical RAZUAN… nu stiu.

Dar hai s-o luam sistematic, mai bine: deci, par de negru cu zuluf centrat, un ochi cu o pleoapa lasata, o mustata groasa demna de Tom Sellek in anii sai de glorie – asta era fata. De la gat in jos… ei bine, placuta de aur, apoi un costum mustar cu sacou la doua randuri, pana-n talie si cu pantaloni bufanti prinsi in sase pense pe-un crac si sase pe celalalt, cu manseta jos care-i imbraca in totalitate pantoful. Pe sub sacou, o camasa in tonuri de verde, galben si portocaliu cu forme dubioase ii sustinea cravata de domn serios de 18 ani!  Bratara de aur stramba si indoita de la mana, era ca o concluzie estetica. O aparitie pe care nu o puteai scapa, cu atat mai putin eu, care din totdeauna am fost fascinata de dataliile si de lucrurile ce sparg monotonia vizuala.

Arabul era un element iesit complet din comun, precum o muscata infipta intr-o portie de friptura cu piure. Si mai era ceva, pe langa aspectul lui exterior avea, si intre timp mi s-a confirmat complet, un magnetism, o forta de atractie complet iesita din comun fata de alti oameni pe care i-am cunoscut pana la el si dupa. Un ceva, pe care nu-l pot defini, care vine din toata fiinta lui, din zambet, din atitudine, din vorbe din tot. Arabul s-a apropiat, sigur pe el, cu sarmul de vi-l spuneam si s-a bagat in vorba cu noi in fata unei sali unde asteptam examenul oral. Problema lui, sau modul de abordare venit din perceptia lui fata de noi, copii destepti, a fost legata de Titu Maiorescu… Deci, nu “da, ba si mie o tigare” sau “ai o pata pe camasa” sau “hai sa bem un Cico”… nu. Titu Maiorescu, frate. Faptul ca el nu stapanea materia la acest capitol. Noi ne uitam ciudat, discret inoportunati la el, dar in acelasi timp fascinati. Momentul in care a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, pe viata, a fost atunci cand a spus ca el, personal este o forma fara fond si cam asta e tot ce intelege din teoria lui Maiorescu…

Umorul, stiti, umorul in viata mea a jucat un rol mai important decat marea majoritate a trasaturilor umane. Cateodata am preferat compania unui om rau dar simpatic, decat a unui suflet bun dar lipsit de sclipirea umorului. N-am ce face, ironia, autoironia, cinismul, misto-ul, hazul de necaz, toata aceasta familie a jocului de glezne mental pentru mine diferentiaza amicul de prieten sau ignorarea de implicare.

Ei bine… Arabul se definea de pe vremea cand era un “mic domn” prin springareala creierului. Si asa s-a lipit de noi, de parca fusese acolo din totdeauna, iar dupa examen cu o totala naturalete ne-a invitat la el acasa sa mancam ceva. Noi, jmecherii, dar cu foamea-n gat, la propriu, ca la figurat aveam cu totii parinti destul de instariti, am acceptat invitatia ciudata: acu’ ma vezi, acu’ ma iei la tine-acasa. Se pare ca fost prietenie la prima-vedere!

Si am ajuns la Arab acasa.  Locuia intr-un apartament duplex cu scara interioara pe bulevardul Victoria Socialismul, actualmente Unirii. Deci, omu’ era tata de mata ca si locatie… Am ajuns la el. Well, locuia cu iubita lui…

Aici cuvintele nu ma ajuta. Trebuie sa v-o descriu, ca prima impresie si nu stiu cum pot reda sila si lehamitea care ne-a intampinat la usa, in cuvinte.

“AV” (asa o voi numi), iubita Arabului, ma rog, actualmente sotia lui e mica, mica, la ‘fun metru 50, blonda, cu ochii precum strugurii verzi atunci cand se coc si cu o atitudine ce poate goni o hoarda de bizoni africani.  

Am stat o secunda in usa, prinsi in vraja totalei ei lipse de ospitalitate, fascinati de diametralitatea opusa cu iubitul, ei, apoi, la indemnurile acestuia, ne-am prelins pe langa AV, stangaci si incurcati, iar toata jmechereala noastra de levisari a disparut, supta de privirea verde deschis si de totalul dispret.

Acum, dupa, pot spune ca AV e doar in aparenta dispretuitoare, de fapt e un suflet cald si minunat si care intr-o sine a ei, foarte bine ascunsa s-a bucurat ca ne-a vazut si ca iubitul ei ne-a tarat acasa. Dupa ce ne-a gatit fara un cuvant maldare de cartofi prajiti si salata si ne-a servit cu tot ce avea prin casa, in scarba-i caracteristica, desigur, a devenit prietena noastra for ever. Am invatat sa-i ignoram atitudinea si sa-i intelegem cumva felul straniu de a fi, care in fond ascundea dragoste, nebunie si chef de viata.

Ce-am mai aflat in acea zi speciala a unui inceput de prietenie si calatorie prin viata, a venit in confirmarea faptului ca stiam sa apreciem un om, macar si dupa aparente. Tatal Arabului era ambasadorul Romaniei in Iran, iar el Arabul, isi facuse liceul acolo. Ne-a scos o diploma kitschoasa plina de inflorituri, scrisa cu taiteii arabesti, ca fiind diploma lui de bac. Plecase de nebun, venise in Romania, pentru ca el aici vroia sa-si faca facultatea si viitorul, contrar dorintei parintesti. A avut trei luni la dispozitie sa inmagazineze materia de patru ani de liceu la uman ca sa poata intra la facultate. Doar asa tatal sau accepta sa-l lase in Romania. Si a facut-o! Arabul este o fiinta care pe alocuri frizeaza geniul, iar pe alocuri e fara dar si poate de-o prostie nemarginita. E in zodia gemenilor iar bipolaritatea… cam iese la iveala cateodata.

Unul dintre motivele pentru care a venit acasa si a avut vointa si puterea de a implini conditia tatalui a fost mititica AV, pe care-o cunoscuse la 15 ani, la o pterecere de apartament si care ulterior isi luse micile ei picioare cu numar 35 la spinare si plecase cu autocarul timp de patru zile pana-n Teheran. Stiti, cred ca si noua generatie de copii vor iubi cu aceasi putere ca si noi, dar gesturile nu vor mai putea fi niciodata de aceasi putere. Azi FB-ul si toate aceste instrumente ne faciliteaza comunicarea, dar impiedica marile gesturi. Va dati voi seama ca ani de zile au existat scrisori scrise de mana intre AV si Arab, cate o fotografie trimisa si o voce la capatul unui telefon rar. Si totusi juma’ de portie de om, a luat 3.475 de km cu autocaru’ sa se duca la iubirea vietii ei.

Si asa i-am cunoscut pe “The V’s”. Povestile pe care le voi scrie despre ei sau in compania lor au o savoare pe care nici o alta pereche de prieteni nu a egalat-o. The V’s sunt cei mai bizari oameni care mi s-au lipit de suflet, iar ce a urmat in viata noastra comuna, depaseste de multe ori limitele imaginatiei.

Ana Bitu la 40 de ani

   Atunci cand treci printr-o viata ca a mea inveti ca a implini 40 de ani nu e o corvoada ci o bine-cuvantare! Inveti ca fiecare zi e un dar si fiecare an o daruire.

   Nu imbatranesti, ci cresti!

   Ridurile fetei sunt circumvolutiuni in plus pe creier, iar greutatile, lectii.

   Sunt. "Sunt" e infinit mai amplu si mai valoros dupa 40 de ani. "Sunt", simplu' fapt ca sunt aici, inca, inseamna ca am razbatut.

   Ma bucur ca imbatranesc pentru ca asta inseamna ca rezist... cum, doar eu si Dumnezeu stim... Dar sunt azi si am fost ieri si ce va fi maine e ce ma tine.

   Ma bucur de anii mei pentru ca am facut ceva cu ei si pentru ca insemn ceva in sufletele unor oameni.

   Ma duc cu drumul, ca asta te invata intelepciunea varstei, sa iei drumul ce ti-e dat, sa faci ce-i mai bun din el si din tine si sa mergi inainte: "If you walk through hell, then keep on walking!" zice un mare om, ca de vorbe zen de la Budha sunt satula! Imi plac, dar nu vibrez cu ele, caci nu traiesc intr-o manastire, ci intr-o cusca cu lei, pe care ma lupt sa nu-i inving, ci sa-i dresez...

   Nu mai cred in zile numarate, cred in zile fara numar. Nu mai cred in lucruri planificate, cred in miracole. Nu mai cred in tine, cred in mine. Cam asta mi se intampla la 40 de ani.

  Nu stiu ce-o fi dupa 40 dar pana acum a fost atat de mult ca eu, personal, n-as mai vrea sa fiu tanara vreodata, dar nici nu as schimba cu nimeni viata mea. Sunt atat de distrusa si de reconstruita ca n-as stii ce sa schimb sau cum sa mai refac.   

   Ce mi-au luat 40 de ani de viata: linistea, inocenta si seninatatea; ce mi-au dat... mi-au dat 40 de ani de VIATA! Mi-au dat mintea mea de-acum pe care n-as da-o pe nimic din lume! Mi-au dat amintiri si trairi.

   Sunt mai trista, dar mai desteapta! Pierzi, castigi, negustor te numesti! Am castigat ani! Am castigat 40 de ani! Si am pierdut... eee am pierdut ce era de pierdut. Ramai cu ceea ce trebuie si ceea ce esti. Sunt si, ma repet, asta e mare lucru, e un miracol de la Dumnezeu! Multumesc.

   N-am un plan. I'm not a man with a plan. Today I am a plan within a man!