Suntem povesti

    Fiecare are o poveste, spune-se. Parerea mea ca SUNTEM povesti, pornind de la zero si mergand pe un drum mereu schimbator, mereu in miscare – drumul nu noi. Nu suntem Alice din Tara Minunilor! Suntem cateodata Omul de Tinichea fara inima, altadata Palarierul cel Nebun, in unele zile suntem vizuina iepurelui, suntem zmei, printese, Scufite Rosii si lupi rai, rand pe rand. 
   Am fost creati si ganditi ca o proza, unii lunga altii scurta, dar fiecare cuvant adaugat devine parte din povestea care suntem. In nici o zi nu mai suntem cei de ziua trecuta. Ne modificam ca scrisul de mana. Apropos, mai stiti sa scrieti de mana? Sau sunteti povesti digitale?

   Si stiti cand ne transformam cel mai tare? Noaptea. Cand se asterne linistea peste aparente, cand stelele scriu pe noi ca pe niste coli de hartie albe si cand subconstientul isi deschide portile si dezleaga toti zmeii si printii necunoscuti  care ne bantuie fara stirea noastra. Noaptea are darul sa dizolve realitatea intr-un pahar de intuneric si sa o lase in voia lunii lunatice. Si te mai trezesti cu inca un fragment pe care nici macar nu ti-l poti aminti. 
   Cand iubim. Cand iubim ne transformam rau! Inteleptii zic ca ar fi bine, ca trebuie sa iubim mult, lung si lat, cu toata fiinta. Eu nu sunt convinsa de asta, dar oricum iubirea e inevitabila aducatoarea de fericire si durere si de dependenta. Ceea ce ne schimba pe noi ca si povesti nu este iubirea in sine, ci persoanele pe care le iubim. Zicea Nichita “suntem ceea ce iubim.” Iubim binele suntem lumina, iubim raul devenim intuneric… si desi stim ca iubirea ne va schimba cu totul topica o cautam o viata, o gasim, o gresim, o aruncam, o cultivam, o, ooooof.

   Si durerea ne mai transforma. Cand ne doare ne deformam, ne recream, ne sfaramam ca sa ne ridicam sub orice alta forma decat cea dinainte. Cand apare durerea simti cum penita iti zgarie fiecare nerv si cum tot ceea ce ai fost este frumos si orice vei fi va fi urat. Gresit. Forma sub care te ridici din durere e pur si simplu alta, nu e ca iubirea, durerea transforma obiectiv si definitiv.

   Atunci cand realizezi ca esti poveste incepi sa intelegi de ce esti in perpetua schimbare, de ce nu te mai recunosti uneori in actiunile tale, de ce te cauti si nu te mai gasesti si de ce la batranete nu mai poti face prea multe actiuni, ci stai linistit si privesti inapoi povestea completa. Apoi te intorci acasa sub forma de fraza si cuvant si esti evaluat de critici: o poveste, nu e doar o poveste, e o poveste buna sau proasta.

Zic, sa incercam sa fim povesti cat mai frumoase si cat mai aventuroase. Doar zic.